Răzbunarea prizonierilor sovietici aduşi în Hunedoara anilor 1940

Documente vechi de arhivă oferă mărturii tulburătoare despre trecutul Hunedoarei, în vremea în care comunităţile ei au trebuit să gestioneze problema prizonierilor sovietici din cel De-al Doilea Război Mondial. Relatările scoase la iveală după şapte decenii arată cum erau trataţi prizonierii în lagărele de muncă din judeţ şi de ce, mai târziu, când au fost eliberaţi, au vrut să se răzbune.
Mărturii rare păstrate la Arhivele Judeţului Hunedoara prezintă episoa­de neobişnuite ale celor mai tulbu­rătoare vremuri din istoria recentă a Hunedoarei: anii celui De-al Doilea Război Mondial. În toamna anului 1944, la scurt timp după ce România a întors armele împotriva Germaniei Na­ziste, alăturându-se sovieticilor, co­munitatea din judeţul Hunedoara se confrunta cu două mari probleme cau­zate tocmai de noii aliaţi: trupele Ar­matei Roşii au traversat judeţul spre fronturile de luptă, aducând o stare de teroare multora dintre localnici, prin jafurile şi crimele săvârşite, iar aproape 3.000 de prizonieri sovietici, aflaţi în lagărele de muncă din judeţ, au fost eliberaţi, unii dorind să se răzbune pentru tratamentul la care au fost supuşi.

Căutau răzbunare
„Prizonierii de la Lagărul Vulcan sunt lăsaţi liberi şi, luând contact cu ostaşii sovietici înarmaţi, merg pe la întreprinderile unde au lucrat spre a-i teroriza pe foştii conducători ai în­treprinderilor şi pentru a-i jefui. Cazuri concrete au fost la Petrila, unde inginerul şef Panaitescu a fost căutat pentru a fi ridicat şi executat, dar a scăpat prin rugă. La Lonea, un grup de cinci prizonieri şi cinci ostaşi sovietici a încercat să spargă casa directorului întreprinderii miniere. La Bobâlna patru prizonieri ruşi au ameninţat pe administratorul proprietăţii unde au lucrat pe timpul verii”, informa Legiunea de Jandarmi Hunedoara, într-o cerere adresată, în 30 septembrie 1944, Armatei I şi Diviziei a II-a Munte Deva, cărora le solicita ajutorul. Jandarmii se temeau de ravagiile pe care le puteau face foştii prizonieri ruşi. „Având în vedere numărul mare al întreprinderilor şi muncitorilor din acest judeţ, majoritatea lucrând în interesul armatei, rugăm să binevoiţi a interveni pentru ridicarea prizonierilor ruşi de la Lagărul Vulcan, judeţul Hunedoara, Numărul prizonierilor este de 2.700, cu o gardă militară de 300 de ostaşi români. Din informaţiuni ne­verificate, prizonierii ruşi de la Lagărul Slobozia au dezarmat garda, din care unii soldaţi au scăpat prin fugă, de restul nu se mai ştie ce s-a întâmplat. Spre a se evita o situaţie similară în acest judeţ, mai ales în Valea Jiului, în regiunea carboniferă, propunem tran­sferarea lor din judeţul Hunedoara”, informa comandantul Legiunii de Jandarmi Hunedoara, S. Lovin, în aceeaşi cerere, aflată în prezent la Ar­hivele Naţionale – Judeţul Hunedoara.
Răspândiţi în întreg judeţul
Timp de trei ani, între anul 1941 şi 1944, în care România era aliata Germaniei în Al Doilea Război Mondial, circa 5.000 de sovietici, mulţi aduşi din Germania, au fost trimişi în lagărele înfiinţate în judeţ. Cei mai mulţi au fost deţinuţi în Lagărul 9 de la Vulcan şi în sublagărele de la Petroşani şi Lupeni, şi au lucrat, în principal, în minele din Valea Jiului. Dările de seamă din 1943 ale Jandarmeriei Hunedoara informau, cu unele excepţii, despre tratamentul omenos care le-a fost acordat sovieticilor de supraveghetorii lor şi de conducerile societăţilor unde munceau. „Hrana prizonierilor şi a gărzilor este bună. Efectele prizo­nierilor în prezent sunt destul de bune, în raport cu anotimpul, la fel şi albi­turile şi încălţămintea. Sunt curate, acordându-se prizonierilor timpul ne­cesar pentru spălatul lor. Cazarea prizonierilor este destul de bună faţă de trecut. Nu s-au constatat prizonieri care să facă propagandă comunistă sau să cânte Internaţionala. Asistenţa medicală este asigurată prin medicul de cir­cum­scripţie, dispensarele între­prinderilor şi al Lagărului 9 Vulcan”, informa Legiunea de Jandarmi Hu­nedoara, într-o notă informativă din aprilie 1943.

Iadul de la Căzăneşti
Dacă în aproape toate întreprin­derile din judeţ în care prizonierii ruşi au fost trimişi să lucreze aceştia erau trataţi bine, pentru a da randament, potrivit autorităţilor, situaţia era cu totul diferită pentru cei cantonaţi în 1943 la exploatarea din satul Căzăneşti, Vaţa de Jos. „În comuna Căzăneşti, unde se găsesc la lucru 17 prizonieri, atât tratamentul cât şi lucrul la care sunt supuşi aceşti oameni sunt ex­cepţional de neumane. În cele de mai jos dăm realmente starea în care se găsesc, situaţie constatată numai în ziua de 7 aprilie 1943. Toţi prizonierii sunt desculţi, doar ca formă au în picioare câţiva câte o pereche de bocanci, complet distruşi, iar alţii opinci, de asemenea, fără talpă sau legate cu sârmă să stea agăţate de picioare. Sunt formaţi în două echipe care lucrează una de la ora 3 din zi până la ora 23 din noapte, iar alta de la ora 7 dimineaţa, până la orele 3 din zi, care după toate legile umane nu există în întreaga omenire. În tot acest timp de câte opt ore oamenii nu mănâncă nimic. Dimineaţa li se dă în loc de ceai sau cafea câte una – două bucăţele de zahăr şi doar celor ce intră în lucru la orele 7 şi sunt ţinuţi pînă la ora 15. Sunt puşi a lucra în hrube, în mina metalică, unde atât pe jos, pe pământul pe care calcă, dar şi de sus, se găsesc continuu în apă, astfel că aşa cum sunt încălţaţi şi îmbrăcaţi rezistă doar cu puterea, în majoritate fiind oameni tineri. Nu au decât câte un singur schimb de rufe, spre deosebire de timpul anterior şi de restul detaşamentelor, şi acela în majoritate complet deteriorat”, informa Legiunea de Jandarmi Hunedoara, într-o notă informativă din 10 aprilie 1943, păstrată la Arhivele Naţionale – Judeţul Hunedoara.
Prizonierii cu viaţă de câine
Prizonierii dormeau fără cămăşi, pe paie şi fără aşternut, iar ca învelitori foloseau mantalele zdrenţuite. Recla­mau că primeau alimente foarte rele. „În ziua de 7 aprilie, bucătarul mi-a arătat nişte carne neagră ca pământul, dată pentru şase zile, spun prizonierii şi garda, numai pentru motivul că a fost plină de viermi, de altfel, şi de această dată pentru a înlocui peştele prevăzut în meniu, pe care însă nu l-au văzut niciodată. În compunerea alimentelor pentru masă am găsit trecute brânză, verdeţuri şi multe alte articole, pe care prizonierii nu le-au văzut vreodată”, informa reprezentantul Legiunii de Jandarmi Hunedoara. Prizonierii mai reclamau că erau bătuţi, chiar dacă schiţau cea mai mică suferinţă sau neajuns şi că nu primeau tutun. „În înţelesul larg al cuvântului, după cum se exprimă şi aceste nenorocite de fiinţe omeneşti, este un tratament de câine din partea unui stăpân fără suflet. În toată luna martie li s-a dat pe zi numai 400 de grame de fărină de porumb, de multe ori stricat, iar în prezent combinat, jumătate pâine, jumătate mămăligă, cu unele date când li se dă numai pâine toată ziua, 500 de grame de om. Toţi prizonierii, fără deosebire, sunt supuşi şi resemnaţi, fără încercări de evadări”, informa Legiunea. Garda prizonierilor din Căzăneşti era compusă din doi soldaţi, care erau trataţi aproape la fel ca prizonierii. „Deosebirea e că dorm în altă cameră, fără paturi, desculţi şi ei, şi fac cea mai penibilă impresie. Reclamă că n-au primit solda de la data concentrării, din februarie 1943. Nu li se dă tutunul, conform convenţiei ce Societatea o are faţă de această gardă”, arăta raportul Jandarmeriei.
Cazul prizonierilor care munceau în exploatarea de la Căzăneşti a fost al doilea în care erau constatate tratamente rele aplicate sovieticilor. Cel mai cunoscut a fost cel al Lagărului de la Crăciuneşti (comuna Băiţa) înfiinţat în 1941 şi închis în 1943, unde ar fi murit aproape 700 de oameni, detaşaţi pentru a munci la construcţia căii ferate Deva – Brad. Cel care a decis soarta celor mai mulţi dintre ei a fost, potrivit mărturiilor vremii, coman­dantul Nicolae Stavrescu. O notă informativă a Poliţiei de reşedinţă Deva, datată în 17 aprilie 1942, arăta cauzele care au dus la moartea sovieticilor. Colonelul a fost acuzat că îi înfometa pe prizonieri. „În cursul lunii decembrie 1941 a primit două vagoane cu porci din regiunea Bana­tului, destinate numai pentru pri­zonieri şi oamenii însărcinaţi cu paza. Niciun porc n-a fost întrebuinţat pentru lagăr, toţi fiind întrebuinţaţi numai de el. Raţia de pâine care trebuia să se dea prizonierilor a fost redusă numai la jumătate, restul întrebuinţând-o pentru el. Astfel, din cauza subalimentaţiei au murit un număr de 700 prizonieri“, informau reprezentanţii lagărului, po­tri­vit notei păstrate la Arhivele Ju­deţului Hunedoara. Comandantul Sta­vrescu a fost denunţat de subalternii săi Ministerului Apărării Naţionale. „În ziua de 27 martie 1942 a primit o te­legramă de la Bucureşti de a se prezenta imediat. Numitul colonel plecând, nici până în prezent nu s-a mai reîntors, fiind reţinut în interesul cercetărilor“, se arăta în documentul semnat de şeful Poliţiei Deva de la acea vreme. În august 1942, lagărul de la Crăciuneşti a fost desfiinţat, iar prizonierii sovietici au fost mutaţi la Vulcan.