Editorial: Obositoarea stare permanentă de război

Cu zece ani în urmă am cunoscut un om care a ales să-şi simplifice viaţa renunţând la traiul de la oraş, din Hunedoara, retrăgându-se pe malul lacului Cinciş: nea’ Vasile. Povestea lui o găsiţi în paginile săptămânalului REPLICA.

Nea’ Vasile a renunţat să se mai lase angrenat în războaiele de tot felul: începând de la râzboiul cu consoarta, de care a divorţat, continuând cu războaiele cu aşa-zişii săi prieteni, apoi cu conflictul om versus ţigară, terminând cu războiul în care avea doar calitate de victimă colaterală, cel politic. Şi-a simplificat viaţa la maximum, iar acum se poate considera a fi un om mult mai liber decât a fost vreodată.

Nu toţi avem însă curajul lui nea’ Vasile. Sau, poate, încă nu putem ieşi din luptele felurite în care fie suntem “părţi beligerante”, fie victime colaterale. Războaiele noastre sunt mărunte, dar dureroase, în comparaţie cu războaiele lor. Mă întrebam şi-n urmă cu vreo două săptămâni şi mă întreb şi acum: la ce ne-a folosit războiul suspendării? N-am prea reuşit să găsesc un răspuns acceptabil. S-a confirmat încă o dată că suntem mult mai orgolioşi decât credem, iar orgoliul în exces a dus deseori la drame în masă.

Mai mult, de foarte multe ori, orgoliul în exces echivalează cu prostia. În fine, am fost atât de obişnuiţi cu starea de război încât episoadele de linişte ni se par suspecte. Analiştii politici nu reuşesc să ne explice clar cum şi de ce fiecare parte implicată în ultimul război politic a făcut câte un pas înapoi.

Asta după ce războiul lor abia acum începe să-şi arate “roadele”: exportatori care au avut două luni de groază din cauza cursului valutar, creşteri de preţuri, proiecte ratate şi un an 2012 în care, din punct de vedere economic, România va rata mai multe ţinte considerate perfect tangibile până prin aprilie-mai.
Booon! Ei şi-au dus războiul, după care s-au întors la limuzina de serviciu, şi-au cheltuit liniştiţi indemnizaţiile grase de vacanţă, iar acum se întorc la lucru într-un palat în care o porţie bună de mâncare costă mai puţin decât pe piaţă, pentru că e subvenţionată din bani publici. Noi ne rugăm să nu mai avem parte de o iarnă precum a fost ultima, pentru că au crescut preţurile şi la gaz şi la curent, iar 8 la sută în plus la cheltuielile lunare directe, cumulat cu un 10-20 la sută venit indirect din scumpirile amintite, plus scumpirea combustibililor, devin şi mai greu de suportat. Din ce în ce mai greu. Dar suntem campioni la acest capitol.

Vă mai aduceţi aminte de anii ‘90? Speram atunci că în 2012 vom avea politicieni responsabili, care nu pun ţara pe butuci din cauza orgoliilor personale (îmi scapă un zâmbet amar în acest moment). Tocmai asta era cât pe ce să se întâmple în vara asta. În anii ‘90, însă, era cum e şi acum: ei se războiesc între ei, iar noi între noi. Ei se luptau pentru putere, noi ne certam că suntem sau nu suntem cu abordările minereşti ale problemelor sociale, de exemplu. Ei se luptă în continuare pentru putere, noi mergem să huiduim mirii la o nuntă. Rău am ajuns.

Efectele dezastruoase ale altui fel de război, cel al lobby-ului sau PR-ului, cum vreţi să-i spuneţi, se văd astăzi la Abrud şi în Roşia Montană. După sute de ani în care au trăit doar din scormonitul munţilor în căutarea aurului, cele două comunităţi sunt acum învrăjbite de grupuri mari de interese, care joacă la nivel global, Apusenii nefiind decât un câmp de bătălie pentru ele. Un conflict de genul celui de la Roşia Montană se aprinde şi la noi, la Certej, lângă Deva. Războiul va fi la fel de aprig, chiar dacă proiectul minier e de mai mică amploare şi un pic diferit. Pe cine să crezi? Pe investitorul care promite 500 de locuri de muncă plus efecte economice pozitive pe orizontală, sau pe ecologistul apărut parcă de niciunde, care nu e în stare să spună clar cine-l sponsorizează? Va fi un alt conflict, iar cu cât va dura mai mult, cu atât se va stinge ultima speranţă a săracului om din Certej care a îndrăznit să viseze că va mai avea o dată o slujbă plătită binişor, cum a avut cândva tatăl sau bunicul lui. Pe când bătălia va fi gata, nu va mai fi bun de nimic tânărul hunedorean, pentru că va fi deja transformat într-o legumă, iar legumele nu judecă, nu protestează şi nu visează la o lume mai bună.