“Colinda nu este un cântecel – vorbe aruncate în vânt. Ea este o urare ce poate să influenţeze favorabil viitorul. Simplul fapt că până nu demult era cu totul interzis să cânţi colinde în afara Crăciunului dovedeşte puterea cu care sunt învestite. Dacă pot face bine, înseamnă că pot face şi rău”, scrie poeta etnografiei româneşti, Irina Nicolau, despre cântecele care acum ne însufleţesc Crăciunul. Au rămas puţine lucruri autentice în sărbătorile româneşti, dar Crăciunul le-a păstrat pe cele mai multe. Semnificaţia s-a pierdut undeva printre veacuri, dar rămâne lângă noi bucuria de a colinda şi de a primi colindători pentru belşug şi spor.
Căluşarii, una dintre mândriile Orăştiei, joacă cel mai mult şi cel mai bine iarna, de Crăciun
Colindele se schimbă într-un timp magic care are calitatea de a influenţa viitorul. Dacă naşterea Mântuitorului a salvat destinul lumii, invocarea acestui moment, cred ţăranii, poate aduce bine omului respectiv ori poate coborî răul absolut. Sunt colinde potrivite pentru copii, cele care se cântă doar fetelor ori feciorilor, colinde de om sărac sau pentru gospodăriile înstărite, dar sunt şi interdicţii: “La casele îndoliate, nu se colindă. Un orăşean ar zice că este firesc, trebuie să li se respecte durerea. În logica numinosului explicaţia este alta: trebuie să fie evitată întâlnirea a două surse numinoase, căci situaţia poate să scape de sub control”, explică etnologul. Specialiştii spun că acest gen de cântece de Crăciun impune norme speciale pentru determinarea sacrului, respectiv cele legate de spaţiul şi timpul în care au loc, reguli care le dau autoritate.
Academicianul Sabina Ispas consideră că termenul de “colindă” se trage din latinescul “calendae”, derivat la rândul lui dintr-un verb care înseamnă “a chema”: “Sensurile de «vestire», «chemare», pe care le avea cuvântul latinesc s-au păstrat şi în ritualul colindatului, de data aceasta fiind vestită naşterea lui Isus, începutul mântuirii. […]. Colindatul este una dintre cele mai ample desfăşurări dramatice, rituale, incluse în aşa-numitul ciclu calendaristic al sărbătorilor cu dată fixă din cursul unui an”. Faţă de religiile străvechi, sărbătoarea creştină aduce ceva nou. Dacă până acum sunt comemorate moartea şi învierea unei zeităţi, Crăciunul celebrează “naşterea cu trup a Domnului” şi este atestat documentar, în Răsărit, spre sfârşitul secolului al III-lea. Cu timpul, naşterea lui Isus dobândeşte importanţă tot mai mare, dovedită până şi de faptul că numărătoarea anilor erei noastre începe cu acest eveniment considerat a fi “axa timpului”, scrie Sabina Ispas: “Istoria a mers spre El, în aşteptarea lui şi s-a împlinit după venirea Lui”.
Ritual şi înţelesuri străvechi
Acum etnologii reconstituie în cărţi vechiul ritual al colindatului din informaţiile păstrate din manuscrise, pentru că acum ritualul apare fragmentat şi lipsit de semnificaţiile sale profunde. “Colindatul este o practică arhaică, păgână, peste care s-au suprapus ulterior elemente creştine”, cred mulţi etnologi, în timp ce etnologul-academician susţine că urarea: “Capătă identitate şi dobândeşte putere numai atunci când se asociază cu un eveniment, sau o persoană care poate media accesul la sacru şi se poate implica în dominarea puterilor cosmice, în sacralizarea lumii”. În satul străvechi, ritualul era strict: cetele bărbăteşti se strângeau prima dată în seara de Sfântul Nicolae, când se colinda întâia dată şi se cânta colindul sfântului la casele unde trăiau oameni ce-i purtau numele. Apoi, bărbaţii îşi alegeau o gazdă – neapărat una cu statul moral şi social bun, şi acolo se adunau zilnic şi repetau colindele, până în Ajunul Crăciunului. În acest moment, începea, de fapt, sarcina cetei, colindatul din casă în casă, cu una sau mai multe cântece. În localităţile mai mari se puteau organiza mai multe cete şi, dacă se întâlneau, începeau lupte şi doar ceata câştigătoare avea dreptul să colinde mai departe: “Lupta are ca scop identificarea acelei cete <<aleasă>> de Dumnezeu să împlinească ritualul şi nu bătălia pentru autoritate sau obţinerea unui câştig mai mare, cum au interpretat, uneori, analiştii. Colindarea începea în acel segment de timp numit în cultul creştin “ziua liturgică”, care ocupă intervalul dintre două seri consecutive, având ca sarcină fundamentală chiar “transmiterea sfinţeniei”, adaugă Sabina Ispas.
Vremea fericită a copilăriei
Pe Platoul Luncanilor colindă şi fetele, mai întâi în prispă, apoi în casă
În casele cu fete de măritat, bărbaţii făceau şi joc şi luau fetele la învârtit. După rostirea colindului, membrii cetei primeau mâncare, băutură şi bani: “Nu era răsplătirea unui serviciu făcut, ci răscumpărarea puterii sfinţitoare a ritualului împlinit”, explică Sabina Ispas, în volumul “Colindatul tradiţional românesc – sens şi simbol”. În prima sau a doua zi a Crăciunului, cu bunurile primite se organiza o petrecere unde erau invitate şi fetele bune de măritat. Colindătorii secolului XXl au uitat toate aceste semnificaţii. Marea majoritate colindă pentru că aşa trebuie, aşa au învăţat sau pur şi simplu se lasă purtaţi de spiritul de turmă. Petrecerea nu se mai face la gazdă, ci în cluburi şi discoteci şi totuşi ceva s-a păstrat – poate sentimentul acela că duci mai departe o tradiţie veche, că te reîntorci la bucuriile copilăriei, poate mirosul de cozonac amestecat cu cel de sarmale te îndeamnă să îngâni colinde care se revarsă acum nu din vocile bunicilor, ci din boxele staţiei. Înainte colindătorii readuceau “pruncul Isus” în mijlocul comunităţii şi, odată cu el, sacrul în sat, care devenea un loc sfânt în totalitate, cu fiecare casă pe la care treceau colindătorii. În rest, se cântă şi “cântece de stea”, scrise de dascăli sau preoţi, se joacă “irozii”, un fel de teatru popular, care spunea povestea magilor care pleacă să i se închine Domnului. Copiii pleacă cu “steaua” şi tinerii cu capra: “Credem că scernariul arhaic al colindării creştine includea şi masca animalieră a caprei, însoţită de moşul de capră, un bărbat care purta un obrăzar prin care i se ascundea şi chiar i se anula identitatea, rămânând doar o prezenţă autoritară fără chip”, mai scrie Sabina Ispas.
Hai în Rai
Pentru o fărâmă de tradiţie, trebuie să-ţi sacrifici confortul de la oraş, să iei calea satelor de munte şi să te întorci în locul copilăriei, unde micuţii bat tot satul de la capăt la coadă, deloc uşor pentru un pumn de copii, toţi mai mărunţi decât bâtele de colaci. Cu fiecare casă, coada de lemn mai primeşte un colăcel şi micuţii se împleticesc cu aşa poveri prin zăpada groasă şi albă a copilăriei. Amintiri: unii cărau bâta, alţii adunau banii şi dulciurile. Ore întregi cântai ba în frig, ba lângă sobă, şi numai entuziasmul copilăriei şi misiunea gravă şi sfântă de a vesti naşterea lui Iisus îţi dădeau puteri să mai cânţi o strofă – ba cu floarea şi raza soarelui, ba cu veşti minunate, ori din mijloc de Raiu’, ori cu stele mărunţele şi cu luna dintre ele…
Colindătorii serioşi au şi o pereche de boi în “recuzită”, ca un semn de putere şi belşug pe care-l trec pe la toate casele din sat
Zice etnologul Irina Nicolau: “Frumuseţea colindelor nu poate fi explicată. Există o singură soluţie, să fie ascultate şi citite”. După câteva versuri miorlăite în faţa uşii, oamenii le deschideau şi te primeau că aşa e scris în legea satului: e musai să se audă an de an prinosul de colinzi şi copiii să cânte cu voci de îngeri nevinovaţi şi răguşiţi strofele strămoşeşti. De nu lăsai cetele în casă, te povestea şi te judeca tot satul un întreg an de zile şi se ducea vestea în toată comuna. Când noaptea lumina doar cu stelele puse la vegheat, colindătorii se întorceau spre case cu mult belşug în cârcă: grupul de copii adăsta la casa unuia şi, acolo, sub privirile şi judecata bunicilor, se făcea şi împărţeala câştigului de peste zi. Nici nu apucai să te baţi bine pentru partea ta de pradă, că la poartă şi răsuna lăuta, acordeonul, torogoata ori burduna şi se auzeau chiotele băieţilor. Lăsai tot, uitai de bani, colaci, ciocolată şi râvnitele portocale şi te îmbulzeai afară printre picioarele oamenilor mari să prinzi un loc cât mai în faţă la cel mai frumos spectacol al anului: jocul căluşerilor. Meşterii lăutari frământau corzile sub deşte şi sub arcuş de era alb lemnul, iar taragotiştii îşi umflau gâtul mai rotunzi decât curcanii, numai să nu lase ritmul baltă. Chiotele şi strigăturile rostite în cor de zeci de voci spărgeau noaptea precum odinioară stelele curăţau calea magilor.
Vechi şi nou
Pentru bătrânii de la ţară, interpretarea colindelor este încă un adevărat ritual, pe care moşii se străduiesc să-l transmită micuţilor cocoţaţi de laviţele trase lângă focul bun al miezului de iarnă. Munţii Orăştiei şi satele din zona Geoagiu au căluşerii. Pădurenii, îmbrăcaţi în inconfundabilele lor costume viu colorate, îşi strigă colindele şi pe uliţele satului, când dubaşii, însoţiţi şi de alţi muzicanţi, străbat uliţele în ritmul tobelor, ritm însoţit de strigături, precum cei din Lăpugiu de Jos. “Leagă, nană, câinele,/ Că venim cu dubele./ Leagă, nană, pe Mozoc/ Că venim tăţi folomoc/ Dă pe dubă, săraca,/ C-o venit vremea de ea…”, sună una dintre cele mai cunoscute strigături ale acestui ansamblu deosebit. Şi tot aici inedită este şi terminarea colindatului, care se sfârşeşte cu “Jocul cânepii”, jucat de toţi ce au ritmul pădurenesc în sânge. “Jocul cânepii” sau inconfundabilul “Brâu pădurenesc” este, practic, o urare de noroc şi belşug în anul care urmează.
“Colindul românesc înseamnă o întreagă cultură, de o bogăţie nespus de mare. […] Înainte ca valurile zilelor şi grijilor ce vor urma să şteargă din sufletul cititorilor acest desen, nădăjduim ca el să aprindă în suflet măcar puţin flacăra preţuirii şi chiar a iubirii faţă de tradiţia străbună. Pe vremuri, colindătorii erau primiţi în poartă – sau în pragul casei – cu lumânări aprinse, ca nişte sfinţi purtători de Dumnezeu. Astăzi nici uşa nu li se mai deschide, iar colindele sunt aşezate undeva între spectacol şi disecţie, departe de viaţa luminoasă din care făceau cândva parte. Însă nu peste tot. Mai sunt locuri şi mai sunt oameni care duc mai departe trăirea străveche şi care, credem noi, meritau măcar această fugară amintire”, conchide Sabina Ispas.
Istoria bunei “vestiri”
După specialişti, Evul Mediu a fost perioada de maximă dezvoltare a colindatului, datină apărută în vremea creştinismului primar, susţine Sabina Ispas. Vechiul Testament spune: “Cât de frumoase sunt pe munţi picioarele trimisului care vesteşte pacea, a solului de veste bună, care dă de ştire mântuirea, care zice Sionului: Dumnezeul tău este împărat!” (Isaia 52.7). Şi iar: “Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc cele bune!” (Romani 10.15) Şi iar: “Vestiţi, faceţi cunoscută ştirea, duceţi-o până la marginile pământului! Ziceţi: Domnul răscumpără pe sluga Sa Iacov” (Isaia 48.20). Şi încă de multe ori se repetă această poruncă a vestirii sau propovăduirii lucrurilor Domnului la mari şi mici încă din Legea Veche”. În Noul Testament, “vestirea” este o temă centrală, iar cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu este o binecuvântare fără margini (Ioan 1.1-12), iar vestirea Lui este o misiune sfântă pentru toţi cei care L-au primit. Sfântul Ignatie Teoforul fericeşte pe efeseni pentru ascultarea de Învăţătura lui Hristos şi, printre alte cuvinte de învăţătură, adaugă şi pe acela despre “fecioria Mariei, naşterea lui Hristos din ea şi moartea Domnului” pe care le numeşte “trei taine răsunătoare, care s-au săvârşit în tăcerea lui Dumnezeu” (Efeseni XIX.1).
Şi continuă cu un adevărat imn pentru steaua care s-a arătat la Naşterea Domnului (Efeseni XIX.2-3) – mărturie a evlaviei cu care se cinstea această zi a Naşterii încă din primul secol creştin. În scrierile Părinţilor Apostolici, care au trăit în secolele I-II, se regăsesc multe învăţături despre vestirea Evangheliei şi cinstirea vestitorilor, despre ferirea de proorocii şi vestitorii mincinoşi, fapte pomenite şi chiar regăsite în întregime în rânduielile după care se alcătuiau şi trăiau cetele de colindători, crede preotul Mihai-Andrei Aldea: “Sunt mărturii ale cântărilor închinate Naşterii Domnului din primele veacuri creştine, ba chiar din secolul I, cântări ce nu “locuiau” doar în lăcaşurile de cult, şi trăiau şi în afara acestora, în viaţa de toate zilele a creştinilor. Iar dacă tracii “erau iubitori de muzică” înainte de Hristos, cu cât mai mult au iubit aceste cântări tracii creştinaţi? Din asemenea imne şi cântări ale creştinilor din primele veacuri au izvorât şi colindele, precum şi multe dintre rânduielile ce alcătuiau Colindul până acum un veac”.
Multumiri Laura Oana !