Reportaj: Pădurenii şi lupta lor cu iarna

În Munţii Poiana Ruscă iernile durează şase luni. Aproape în fiecare iarnă autorităţile judeţului Hunedoara anunţă drumuri închise în zonă din cauza zăpezii, însă au trecut ani buni de când s-a anunţat vreo situaţie – limită în zonă. 

“Rugile” de lemn sunt elemente des întâlnite pe uliţele satelor din Ţinutul Pădurenilor

Oamenii din Ţinutul Pădurenilor sunt conştienţi că „iarna nu-i ca vara” încă de când sunt copii şi pot rezista cu lunile fără să aibă neapărată nevoie de ajutor. Unul dintre cele mai bune exemple în acest sens îl dau localnicii micului sat Goleş, situat în comuna Topliţa, pe o culme muntoasă, pe care se ajunge foarte greu.

Cinci personaje permanente

Vara sătucul este destul de animat. Familii plecate jos, la oraş, în Hunedoara vin aici să se relaxeze cultivându-şi micile grădini pe care le mai folosesc. Totuşi, nici vara satul nu seamănă deloc cu cel din urmă cu 30 – 40 de ani, când aproape 200 de persoane locuiau permanent aici. Iarna, diferenţa este şi mai evidentă. Doar cinci persoane mai iernează aici: Ioan şi Mărioara Sofica, mama acesteia, Anişoara (de 82 de ani, ţinută la pat de bolile bătrâneţii), Lucreţia a lu’ Crâşmariu şi Ovidiu a lu’ Ministeriu. În zonă, poreclele sunt importante.

Satul Goleş aproape că încremeneşte începând din octombrie şi până în aprilie

Există foarte multe coincidenţe de nume, aşa că „supranumele” familiilor ajută la identificarea fiecărei persoane în parte. De exemplu, dacă întrebi în comuna Topliţa unde locuieşte Ovidiu Rădos, primeşti cinci răspunsuri diferite. Dacă spui „îl caut pe Ovidiu a lu’ Ministeriu”, eşti trimis unde trebuie. I se spune aşa pentru că bunicul lui, pe când era deputat sătesc de Goleş, ar fi spus „aici eu sunt ministru”. Funcţia şi averea pe care începuse să şi-o clădească prin creşterea oilor i-au conferit acest statut aparte. În cazul Lucreţiei Ghiura (a lu’ Crâşmaru’) povestea e mai simplă. Bunicul ei a reuşit să ridice cea mai mare casă din sat, suficient de mare încât să poată cuprinde o sală de clasă care, la sfârşit de săptămână, era transformată în sală pentru nedeie (petrecere populară – n.red.). Atunci vindea cel mai bine vinarsul din producţie proprie, dar şi „vinul” făcut din refolosirea borhotului rămas de pe urma fabricării ţuicii.

Le e greu, dar nu pot pleca

Ovidiu Rădos are destul de lucru cu toate oile sale, indiferent de anotimp

„Iarna trecută o fost destul de urât. Cam o lună am stat blocaţi aici. O fost neaua de un metru şi jumătate, mai bine. Da’ n-am murit. Am făcut pită-n ler (cuptor – n.r.) şi ne-am descurcat”, spune Ioan Sofica (60 de ani). Omul nu are o mână. A pierdut-o într-un accident de muncă, la mina de fier de la Ghelari, prin 1975. Şi, totuşi, reuşeşte să ţină o gospodărie în toată regula. Soţia lui, Mărioara, e de aceeaşi vârstă cu el şi se ţine foarte bine. „Nu-i niciunde mai fain ca la noi acasă. Eu aici m-am născut şi, cât ar fi de greu, nu-mi prea vine să plec. Iarna-i mai urât, dar să veniţi primăvara ori vara aici. Mai ales când îi ceru’ limpede, îi ca-ntr-un colţ de Rai”. Şi, totuşi, colţul de Rai are o problemă. Seceta din ultimele două veri a cam secat fântânile. Fiind un sat de culme muntoasă, Goleşul are astfel încă o problemă, pe lângă drumul aproape imposibil de urcat cu o maşină normală. Totuşi, dacă e zăpadă, problema se rezolvă. Ca-n tot Ţinutul Pădurenilor, parte din apa necesară unei gospodării se procură simplu: se pune zăpada într-o oală mare, iar oala este apoi pusă pe sobă. Cel mai greu e cu procuratul alimentelor de bază. Oamenii îşi mai fac provizii din producţia proprie, pe care le ţin până-n primăvară în beciurile caselor, însă uleiul, zahărul şi făina trebuie să le cumpere de la magazinul din Topliţa. Proviziile pentru iarnă şi le fac cel mai târziu la sfârşitul lui octombrie.

Singură în casa cea mare

Pentru Nana Lucreţia, zilele de iarnă trec destul de
greu, pentru că nu prea are de ce să iasă din casă

Lucreţia lu’ Crâşmaru’ a rămas singură în casa-i cea mare din centrul sătucului de munte. Nepoţii o mai vizitează din când în când, însă niciodată nu stau mai mult de o zi sau două, pentru că se plictisesc. Femeia are 72 de ani, dar se mişcă de parcă ar fi cu 30 mai tânără. Se mulţumeşte cu puţin, cu toate că spune că-n tinereţea ei satul era mult mai viu: „Aproape săptămână de săptămână era joc în sat. Oamenii erau mai mulţi şi parcă mai lipsiţi de griji. Tăţ’ or avut copii, da’ copiii s-or dus la şcoală la oraş, dup-aia n-or mai venit înăpoi. Satu o-nceput să să pustiască de prin 1975, când s-o desfiinţat şcoala”. Bătrâna recunoaşte că n-ar mai fi rămas nici ea în Goleş, dacă nu ar fi avut curent electric. În aceste condiţii poate să spună hotărâtă: „Eu aici m-am născut, eu aici mor!”. Asta cu toate că a muncit o viaţă ca portăriţă la vechiul combinat siderurgic din Hunedoara. „Mi-o ajuns câtă gălăgie o fost acolo. Numa’ maşini după maşini, camioane după camioane. Aici trec săptămâni una după alta fără să auzi vreo maşină pă drum”.

Minsteriu cel pragmatic

Ovidiu „a lu’ Ministeriu” are 41 de ani, este căsătorit dar, deocamdată, nu are copii. Mai are trei fraţi, dar aceştia au preferat să se stabilească la oraş. El a moştenit turma de oi de la bunicul său, cel după care a fost supranumită întreaga familie, iar acum are, practic, afacerea lui. Cu cele 500 de oi se descurcă binişor. Are nevoie de ajutoare, dar nu mai găseşte în zonă mână de lucru: „Le dau 10 milioane de lei pă lună, în mână, ţigări şi mâncare. Ajung cu un cioban la 20 de milioane cheltuială pă lună. Dar nu prea mai găsesc unul care să vrea să stea mai mult. Toţi vin şi pleacă”.

Dinspre Mladin spre Dăbâca – doar dintre multele privelişti spectaculoase din Ţinutul Pădurenilor

Ciobanul a concesionat suprafeţe de păşune şi-n Bunila, comuna vecină. Se-nţelege bine cu proprietarii terenurilor: el îşi duce oile la păscut acolo, ei încasează subvenţia europeană. Cine-i mai şi aduce câte-un car de fân pentru iernatul oilor, mai primeşte 10 kilograme de brânză.

Singur în cătunul pustiu

La o oră de mers pe jos de Goleş, un fost poliţist repune un cătun pe harta localităţilor comunei. Dacă Liviu Pupeză (58 de ani) nu s-ar fi mutat aici, cătunul Mladin ar fi intrat în categoria localităţilor pustii din Ţinutul Pădurenilor. A lucrat toată viaţa la Deva, la Inspectoratul Judeţean de Poliţie şi s-a pensionat ca agent – principal. „În ultimul an de muncă, în fiecare zi, când intram pe poarta Inspectoratului simţeam că nu mai fac faţă stresului.

Le-am spus colegilor mei că o să mă mut la Mladin. Nu le venea să creadă. Aici am copilărit. Soţia mea mai stă câteva luni în Spania, la muncă, după care o să aibă şi ea dreptul la pensie. Până atunci, eu stau singur aici. Asta este prima iarnă pe care o s-o petrec aici, singur – singurel. Rămâne de văzut cât şi cum voi rezista, dar nu-mi fac prea mari probleme. Am cam tot ce-mi trebuie”, spune bărbatul care a terminat demult să strângă roadele grădinii şi ale livezii, iar acum se ocupă doar cu îngrijitul celor câteva capre, găini şi curci pe care le ţine în gospodărie.