Eugen Evu: “Trăim murind” (II)

Orice discuţie cu Eugen Evu nu se poate limita la două-trei fraze, atât timp cât vrei să te încarci cu energii intelectuale pozitive. Am avut, recent, o discuţie cu poetul hunedorean, discuţie care a respectat regula de a-i fi imposibil să se limiteze la trei întrebări şi trei răspunsuri. Săptămâna trecută v-am prezentat prima parte. Acum vă oferim şi partea secundă.

Eugen Evu

În era globalizării se mai poate vorbi despre destinul scriitorului de provincie?
Provincia nu trebuie să redevină provincialism. Omul de talent, din toate artele, este în centrul lumii, dar, desigur, sunt retoric: unde nu există instituţii care să ajute scriitorul spre a-l restitui apoi Cetăţii, ţării sale, artistul din provincie este, de obicei, destinat ratării, din cauze pecuniare… Sau, dacă vrei, va fi aidoma câinelui, câinele comunitar… Ceea ce e sinistru şi condamnă – de neiertat – puterile decizionale, efemere şi imorale.

Cum vede un scriitor meseria de jurnalist din zilele noastre?
Cea nouă este tipic – atipică, constatativă, grobiană, umilită de salarizare sau efecte politicianiste… Excepţie fac unele editoriale… Dar şi ele sunt înregimentate… Fac şi eu jurnalism, dar încerc să fiu în marea lecţie eminesciană, a operei sale politice (v. vol 9 ediţia Perpesiccius). Jurnalistul răspunde comenzii celui care îl plăteşte, scriitorul se informează citindu-l, doar că vede dincolo de text, chinul ăsta, paradoxal, al “comunicării”.

Ce transformări a suferit limbajul poetic într-o lume pragmatică?
Limbajul poetic e în precipitat impact cu Internetul. Oricum, limbajul “perversitează”, dintotdeauna, din aspiraţia firească de a “spune altfel”, de a stiliza, de a EXAGERA, cu ţinta reţinerii, atractivităţii, seducţiei, da, prin arta frumosului, esteticii. Prin metaforă, antinomii, aforistică, etc. Eu revin la rostirea incantatorie, în modernitate, adică ceea ce în Sumer se numea divinaţie… E sâmburele de nespart al esenţelor, este magia cuvântului ritmat, sonorizat, transfigurativ, vindecător. Efectul era numit de vechii greci Catharsis… Suferinţa scrierii de acest tip, este un simptom, este suferinţa vindecării. “O boală conştientizată e pe jumătate vindecată” (medicina).

Prezintă-ne câteva aspecte din activitatea ta literară de peste hotare.
În 1990 am fost, cu fiul meu, atunci de şapte ani, în Olanda… De atunci, am înţeles ce suntem noi, aici, unde suntem. Olandezii m-au primit incredibil, ca şi nemţii. Am avut un şoc şi previziunea a tot ceea ce avea să urmeze la noi, prin “ieşirea din sistem”… Suntem unul dintre cele mai tragice popoare din Europa. Prearăbdarea decade în laşitate, în ceea ce Popper numea “cele şapte frici”, de fapt un spectru, un “curcubeu nocturn”, al omului sălbăticit, fără consistenţă spirituală… Religiile caută să atenueze asta, dar, cum vedem, cad în fetişizare şi fanatisme, sau sunt divergente, fiecare strigă că al lui este Dumnezeul. Artele, de la Plaut, Socrate, Aristotel, Platon şi până azi, se luptă şi ele, între “magic” şi “rationem”… Poate că actuala criză globală este însăşi a Speciei actuale. Te rog să citeşti “Aşteptându-l pe Godot”, sau trilogia lui Huxley şi încă o mie de alte capodopere. Noi merită să-i recitim şi reînţelege pe Eminescu, Caragiale, Blaga, Ion Barbu ş.c.l. Şi nu ar strica să ne citim şi noi între noi.

“Democraţia şi libertatea adevărată, mai înainte de toate, cer moralitate”. (Ion Heliade Rădulescu). Eşti mulţumit de ultimii 23 de ani?
Uf! Moralitatea este ceva înnăscut (sau nu e) – din genomul părintesc, dar imperativ cizelabilă, prin educaţie, şcoală, socializare, convieţuire de tip Agora… Actuala democraţie este, cum văd, deviaţionistă, libertatea, cea mai instabilă utopie (“Utopiile fac lumea”, alt paradox), nu e ce a fost cândva gândit. Istoria e un fel de monstru, foamea şi frica fac legile, vai! Poate că actuala generaţie, urmaşii noştri, vor avea o altă şansă, spre a o rezidi, dincolo de capcanele retoricii, demagogiei, fricii şi urii de sine, frustrărilor şin traumelor determinate. Calea este cea a DEMNITĂŢII SENINE…

Calea este în fiecare, oricât de coruptibilă e societatea. De dorit este să avem, să urmăm MODELELE, geniile cele benefice, şi nu de tipul Dostoievki, Maiakovski, Blake, Bacovia, A. E. Baconsky (v. “Cadavre în vid”)… şi uriaşa cohortă de mari bolnavi ai umanului. Nu e un paradox că ţările cele mai sărace, mai înjosite nasc genii care, prin timp, vor răzbuna “viaţa ca o pradă”, cum o numea Marin Preda, cum am văzut la Ion Caraion.
Minunat va fi atunci când artistul român nu va mai fi în exil acasă la el, numai că tendinţa globalizării este… a unui altfel de comunism, eu aşa văd.

Ştiu că lucrezi în mare vervă. Ce cărţi vor urma să apară?
“Nesomnul raţiunii” – texte lirice, “Lacrima telescopului Hubble” – eseuri, “Centrifuga, volum critic colectiv despre Eugen Evu” – (critici români şi străini), “Poeme multilingve”, “Omenie” – poeme, “Fructiera” – jurnale vol. 4, “Roşu orizontal – Lucrarea în orb” – polemici şi pamflete, “Noaptea şi briliantul”, vol. 3, selecţie de autor

Cum evaluezi cultura în judeţul Hunedoara?
“Precum în cer, aşa şi pe pământ”… Precum în macrocosmos, aşa în microcosmos, precum în infinitul mare, aşa şi în cel mic, al Sinelui şi al Sinei… La noi, “cerul” este pe Dâmboviţa. Dar te rog, lasă-mi răgazul… replicii pentru un alt număr. Ştii bine, am fost colegi în domeniul culturii, ce şi cum. Regret doar că au trecut anii şi dacă suntem sinceri, morali aşadar, vedem la fel… Eu însă nu am fost niciodată un tip practic, ci doar inventiv, riscând a înnebuni de dragul semenilor noştri, oamenii.